Libertate sau nimic

Foto: Wikimedia commons

Istoric vorbind, eu nu cunosc niciun caz în care dictatura statului (cum ar fi acum starea de urgență) să se transforme în ceva bun pentru populație. Istoria ne arată că anularea libertăților pentru un bine comun este doar ușa pe care, de obicei, intră toate ororile cunoscute.

De regulă, după debutul dramatic, urmează pași mici, aproape imperceptibili, dar ”necesari” care duc, întotdeauna, spre diverse forme și denumiri de lagăr. Și odată intrați în lagăr, până la exterminarea pe bază de neconformitate este doar un pas.

Calin Georgescu
Călin-Liviu Georgescu, editorialist 10today.ro
Nu cunosc niciun stat care să nu-l fi făcut. Nu cunosc niciun stat care să se fi retras de bunăvoie din poziția de autoritate absolută. Nu cunosc nicun caz în care mass media să nu fi devenit servitorul supus al statului. Și nu cunosc niciun caz în care lucrurile să fi revenit la ”cum era înainte”.

De obicei, fundația pe care statul își ia mână liberă și se întinde peste toți și toate este conformismul ”responsabil” al conformiștilor de serviciu, cetățenii lipsiți de resurse și cei cu mentalitate colectivistă, ”masele”. “Mainstream”-ul.

Neobișnuiți cu libertatea, fără să o practice și adesea fără măcar să-și pună problema unei vieți în libertate, ei sunt cvasi-imuni la pierderea libertăților civice și individuale și se adaptează ușor la ”măsuri necesare”, oricât ar fi de drastice. Urmărirea deplină a vocației? Împlinirea personală și profesională? Manifestarea completă a personalității unice, de la Dumnezeu dată? Nu. Vocația este stabilitatea și împlinirea este conformitatea.

D-aia și mulți dintre conformiștii de vocație se transformă imediat în primii care susțin măsuri restrictive. Rezultatul? Cei pentru care libertatea nu are valoare confiscă libertatea celor pentru care libertatea nu are preț.

Și întotdeauna cu forța. Cu forța ordonanței de urgență, cu forța polițienească, cu forțele armate. Și cu cea mai teribilă forță, forța ideii de sacrificiu colectiv real pentru un bine comun iluzoriu.

Altă capcană, încă și mai diabolică, este căutarea sursei răului. O căutare care nu se termină niciodată, dar care îl ține ocupat pe acela care încă mai simte că ceva nu e în regulă. De regulă, acela este intelectualul informat. El se apucă imediat să caute ”defecțiuni” în logica dictaturii, în speranța stupidă că, odată ce le-a găsit, nu mai trebuie decât să le expună publicului pentru ca dictatura să se prăbușească. Speranță deșartă.

La data la care el a aflat adevărul, libertatea nu doar că a dispărut de mult, ba chiar traiul lipsit de libertate a devenit o obișnuință pentru toți semenii săi. E mult prea târziu. Moare cu adevărul de gât.

Iar cel care a descoperit adevărul este anihilat chiar de cei pe care caută să-i salveze. Un Goma. Un Ogoranu. Un Rațiu. Vii acasă, mobila plutește, e inundație. Ce rost are să mai cauți explicații? Mai întâi scoți apa din casă, nu?

Așa că eu n-aș face confuzie. O viață cu libertăți acordate de stat nu este o viață trăită în libertate. Este o viață în gulag. De ce este așa? De unde a pornit? Cum am ajuns aici? Ce mai contează. Le-a ieșit. Dubiile sunt pierdere de vreme. Ce se vede aia e.

Bine, ok, conformează-te. Bine, ok, păstrează distanța socială și stai în casă. Dar măcar, atunci când o să ieși, să ieși nervos, nene. Libertate sau nimic.

Un editorial de Călin-Liviu Georgescu

Comentează acest subiect pe Facebook

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on reddit
Share on whatsapp

ABONARE

newsletter

Primiți noutăți pe e-mail

Introduceți mai jos adresa dumneavoastră de e-mail pentru a vă abona la newsletterele 10today.ro

CONTACT